Nu suport lingusitorii. Cand nu-mi place o persoana o las sa vada lucrul asta. Prefer sa trec drept infumurata, flegmatica, zeflemista, oricum ar fi, decat sa devin o pupincurista (asta nu e termen de gasit in dictionar, stiu, da' reda cel mai bine atitudinea pomenita). Am asa o aversiune nemarginita pentru afirmatii de genul : " Vai, cat de bine arati astazi!" (cand omu' nostru are cearcanele pana la calcaie), "Ce bine iti sta parul! Tunsoarea asta te prinde!" (cand de fapt are o claie de nedescris, demna de lustruit podelele), "Ai mai slabit de cand nu ne-am vazut!" (ce-i drept a mai pus cateva kilograme bune si pantalonii, largi altadata, acum stau sa explodeze ca o bomba cu ceas).
Mi se pare asa... cum ca as risipi cuvintele degeaba, c-as face efortul ala de a rosti niste sintagme-sablon doar ca sa intru in gratii sau ca sa par un camarad preocupat de soarta amicului.
Ma gandesc ca mi-e mai bine cand tac. Am in mine o multumire, o nepasare crunta, o liniste venita de nustiuunde. Nu vreau, nu stiu sa mint. Il las pe omul cu pricina sa vada ca nu-mi pasa de functia lui de director, de inspector sau de sef acru, ca nu am de gand sa-i prepar cafeaua si sa i-o aduc in birou, ca n-o sa-i fac niciun soi de complimente gratuite si n-o sa-l las sa-mi planga pe umar daca nu am chef, doar pentru ca e "mai sus" in ierarhie, sperand ca intr-o zi ma va avansa datorita faptului "ca-i sunt simpatica".
P.S.: Astazi am intalnit multi oameni frumosi. Ei mi-au devenit dragi pentru ca au dat dovada de o naturalete incredibila, pentru ca au fost deschisi, comunicativi, calzi.
I-as tine langa mine si mi i-as face prieteni.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu