Cine va avea drum prin judetul Tulcea va constata cu stupoare, strabatand satele dobrogene, ca din loc in loc satenii au dezvoltat un fel de negot in fata portii, asezati pe cate-un scaunel din lemn, cu galetusa incarcata de produse la picioare.
Eh, acum daca vorbeam de legumele sau fructele pe care le are omul in gradina sa muncita cu palmele si propria-i sudoare, n-ar fi fost asa o mirare.
Dar nu despre astfel de produse e vorba, ci despre ce ramane din ele. Exact. Oamenii vand samburi. Samburi de caise. Da, partea aia lemnoasa ce contine miez, din interiorul fructului. Stau comerciantii nostri cu cate un vas plin cu samburi si zambesc gales soferilor grabiti de pe drumul ala de tara, doar-doar s-o opri vreunul sa-i laude si cumpere marfa.
Acum stau si ma gandesc, poate-oi fi eu nestiutoarea, ignoranta, ironica, fara sa stiu adevaratul "sambure" (ca sa zic asa) al acestei povesti.
Daca stie cineva ce putem face cu acesti samburi, la ce pot fi ei folositi, cum sa-i sfaramam, pictam, topim, ingeram, sa imi spuna si mie, sa trag o fuga la Luncavita si sa-mi fac provizia de iarna. Chiar, poate cunoasteti o reteta de samburi murati, ca-mi iau imediat borcanele!
Nu stiu cat era kilogramul (!?) de samburi, n-am avut curajul sa opresc. Sau poate se dau la bucata. Vrei sa-ti creasca 2-3 caisi in fata casei, pac, arunci samburii pretiosi. N-apuci tu sa mananci prea repede fructele, e drept, dar macar urmasii sa se bucure de ele.
Ma gandesc ce-as putea valorifica. Niste coji de seminte, pungi goale de la pufuleti, caietele mele din gimnaziu.
Da' n-am casa la tara, am apartament. Deci n-am poarta.
Deci ma las de negot inainte de-al incepe.
Astept sa ma lumineze cineva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu