Let's stress

Oamenii care se stresează pentru nimicuri mă enervează. S-ar putea să fie un nimic și faptul ăsta - că mă stresez dintr-atât. Oare eu devin la rândul meu enervantă pentru că mă stresez din cauza oamenilor stresați?
Stresez și eu la rândul meu același gen de om stresat din pricina stresaților.
Sunt cumva un stresat stresant?

NeLOGIC

- Iţi mai pun sau îţi ajunge astea?
- Lasă aşea că e bine!
- Domnule, eu vă admir foarte mult, sunt idolul dumneavoastră.
- Nu-mi vorbi cu dumneavoastră, vorbeşte-mi la persoana întâia.
- Să trăieşti, Aurică!
- Puneţi mâna să munciți, măh, ați auzit? că dracii vă gaseşte!
- Păi dacă eram eu în locul lui îi rupeam picioarele. Papagalu' !

Happy Birthday!

Era candva la televizor un spot tare interesant, despre prietenie. Adaptat la mine insami, el ar suna cam asa:
Cunosc 100 de oameni. Dintre acestia, doar 50 imi stiu numele de familie, 30 ma au in telefon, 10 m-au ajutat sa mut mobila, 5 m-au lasat sa le conduc masina.
Insa, dintre toti, doar pe 3 i-as suna noaptea sa ma ajute.

Pana la urma, in acceptiunea mea, PRIETEN imi este cel care nu ma accepta doar cand sunt in toane bune, ci cel care ma suporta si in zilele rele. Imi este prieten cel care imi stie slabiciunile, cel care m-a lasat sa-i plang pe umar sau m-a ridicat in brate cand am castigat.
Si toate astea pentru ca, intr-o intelegere tacita, am facut si eu aceleasi lucruri pentru el, ca pentru un om drag, intrat la sufletul meu.

Cu un prieten nu este nevoie sa vorbesti in fiecare zi, pentru ca stii ca un telefon nu face doi bani in relatia asta si ca ce aveti voi nu atarna intr-un fir de ata. In fata unui prieten poti sa-ti lasi lacrimile in voie, caci nu va ascunde in el vreo bucurie pentru necazul tau. Cu un prieten, certurile au alta culoare, vin din nimicuri si sfarsesc in rasete. Langa un prieten ai caldura mereu, venita din launtrul fiintei, deschisa intr-un zambet sau o vorba calda.
Pentru un prieten aduni cele mai frumoase ganduri si simtiri, le tii aranjate in „sifonierul” cu lucruri bune si le porti zilnic cu tine.

Printre toate acele 100 de persoane, am sigur unul care merita a fi numit prieten: Alex.
Si stiu cu certitudine ca, daca l-as suna in toiul noptii c-am ramas fara benzina in intersectie, ca m-a inundat vecinul de la patru sau ca mi-am prins degetul la usa, n-ar ezita sa ma ajute.

buletin METEO expirat

Trecerea de la un anotimp la altul e cea mai mare dubiosenie inventată vreodată. Mai cu seamă perioada asta vară-toamnă. Sora ei geamană, iarnă-primavară, e in aceeasi categorie.
Daca ai idee ce este jocul de stradă alba-neagra inseamnă că stii la ce mă refer. Stai face to face cu omu’, ochesti bila de sub pahar, ăla le intoarce bolborosind niste rime din care nu-ntelegi decat „albă”, „neagră”, „castigatoare”.
Bun. Ti-ai pune si gatu’ in joc, n-ai ce pierde, doar ai ochit bila aia blestemată de cum a intrat pe gura paharului. Ai vazut-o bine, stii unde e, n-ai indoieli. Ei, si cand te-mpinge necuratu' să indici paharul, poc! in bretonul gelat, nu ghicesti, ai un fler de doi lei, teapă! Un fel de - bila e la ăla in buzunar.
Cam asa stă treaba si cu vremea.

Intr-o dimineată, cand mă pregăteam să plec spre munca cea de toate zilele, am scos mai intai capul pe fereastră, să adulmec vantisorul ăsta de toamnă. M-a izbit destul de rău in freza, m-au trecut frisoanele si mi-am zis că toamna si-a intrat in drepturi. Asta ar fi fost in mod normal ok, ca să stiu si eu ce materiale să-mi arunc pe trup.
Pune-ti ghetele si paltonul, ia-ti si un pulover lejer pe dedesubt, că vorba aia, copacii din spatele blocului nu degeaba se pleacă la pămant. E groasă.
Ies echipata din casă, purtand cu mine un zambet tomnatic pană-n urechi.

La intoarcere, pe la ora 4, simt treptat cum paltonul mă incomodează si cum ghetele nu-si au locul in picioarele mele pe o vreme asa călduroasă. Măi să fie! Mă uit in jur si mă simt ultimul om, cu palton (purtat acum pe mană ce-i drept), pulover si ghete. Lumea e relaxata, veselă, cu cate-un cardigan aruncat intr-o doară, suflecat la maneci, cu tenisi moi, comozi.

Asta-i un nou anotimp. Anotimpul hibrid, anotimpul in care vantul nu mai este vant, in care soarele nu mai este soare si in care oamenii sunt niste dezorientati, ca la un carnaval dubios. Fiecare pare a merge după propriul calendar.

N-are rost să mai spun că a doua zi am scos iar capul pe fereastră, m-a lovit acelasi vantisor perfid si i-am ras in nas. Am optat cu soarele care se intrezărea, asa cum făcuse cu o zi in urmă, iar eu nu-i dădusem crezare.
Mi-am pus ghetele in cutie, paltonul la naftalină, m-am inarmat cu fustă si cămasă, pantofi si zambet văratic de astă dată, da' tot pană-n urechi. N-are rost să mai spun nici că mi-a fost frig, că mi-am dorit ghetele si paltonul toată ziua, c-am invidiat oamenii trecuti deja pe hainele de iarnă.

Dupa experienta asta am hotărat să port permanent cu mine, atunci cand ies, un rucsăcel cu două-trei piese vestimentare specifice fiecărui anotimp, ca să nu mă mai surprindă nimic.

P.S.: Intr-un buzunar mi-am pus costumul de baie. Poti să stii vreodată cum si-o ia in cap soarele ăsta in plină iarnă ?!

Je t'aime... moi non plus

Stii ce este iubirea. Iubirea e sentimentul acela profund care-ti inunda fiinta, iubirea ocupa toate camarile inimii si trece dincolo de ele.
Sigur poti spune ca iti iubesti mama sau tatal, bunicii sau fratele. Stiu, e o altfel de iubire decat cea pentru „jumatatea ta”, dar tot iubire e.
Asa ca ai putea sa-ti faci idee cam cat atarna in balanta cantitatea de iubire adevarata, fie ea si pentru familie. Stii bine ca „a iubi pe cineva” inseamna a-l iubi pana la batranete si dincolo de ea.
Eh, pornind de la asta, gandeste-te o clipa de cate ori ai crezut ca iubesti o persoana abia aparuta in viata ta?
De cate ori n-ai simtit ca persoana aceea e stapana peste toata casa sufletului tau, ca e demna a fi pusa alaturi de cei dragi tie, pe care cu adevarat i-ai iubit de cand te stii?
Si-atunci, poate ca ai rostit cuvintele „te iubesc” cu usurinta, fiind sigur ca omul acela merita pe deplin kilogramele de iubire de la tine.
Ma-ntreb acum daca nu cumva te-ai pripit. Daca nu cumva ne-am avantat toti degeaba, rostind sintagme pe care celalalt nu le merita. Ce au fost ei in fond? Trecatori prin existenta ta, parteneri de gimnastica, franturi de atasament intr-o viata pe care nu vrem s-o petrecem singuri.
Cum poti spune „L-am iubit in anul acela, cat am fost impreuna…” ? Iubirea poate fi masurata, iubirea are inceput si sfarsit? Iubirea se naste si moare intr-o clipa? Judecand dupa intensitatea sentimentului pe care-l cunosti inca din primele clipe de viata, putem spune ca ce ai simtit pentru toti ceilalti a fost cu adevarat IUBIRE?
Ma indoiesc. Nu cred ca iubirea, in adevaratul ei inteles, dureaza cateva luni sau cativa ani. Poate ca e atasament, obisnuinta, drag de cineva, oricum vreti sa-i spuneti, fara insa a pomeni de iubire.

Un individ s-a suparat crunt pe mine candva, pentru ca dupa trei luni eu nu-i spusesem „te iubesc” . Suntem setati sa spunem lucrul asta asa, din bun simt?! Ne uitam la ceas si apoi inganam o declaratie pentru ca, vorba aia, a trecut ceva timp si incepe sa se simta omul frustrat, ca el a zis deja. Mi-e sila de asta.

Stiti ce? Numar pe doua degete de cate ori am spus te iubesc unui „el” si parca mi-e ciuda ca am irosit cuvintele. Astazi, sintagma de care aminteam nu mai reprezinta nimic pentru mine si nici pentru „ei”. Mai de graba am spune „esti simpatic”, „imi place sa stau cu tine”, „m-am obisnuit cu tine”. Astea-s mai umane si pana la urma mai sincere.
Tu de cate ori ai spus „te iubesc” ?

Noduri

E ceva ce nu stiu
Dar se presupune că ar trebui să stiu.
Nu stiu ce nu stiu,
Dar ar trebui să stiu
Si mă simt prost
Nu numai pentru că nu stiu
Ci si pentru că nu stiu ce nu stiu.
Asadar, mă prefac că stiu.
Dar mă scoate din fire
Că nu stiu ce trebuie să mă prefac că stiu.
Deci mă prefac că stiu totul.
Mi se pare că tu stii ce ar trebui să stiu eu.
Dar nu poti să-mi spui ce anume
Pentru că nu stii ce stiu.
S-ar putea să stii ce nu stiu eu
Dar nu stii că eu nu stiu.
Iar eu nu stiu să-ti spun. Va trebui deci să-mi spui
TOTUL.
(R. D. Laing)

Mărturisire

Am observat ca de la an la an se amplifica in mine un sentiment matern incredibil. N-as sti sa identific momentul in care el s-a cuibarit in sufletul meu.
Poate ca e nativ, poate ca mi-am dorit sa fiu mama inca din primii ani de viata, cand cea mai mare dorinta a mea era sa am un bebelus adevarat de care sa am grija. Si-mi amintesc si acum ce simteam cand imi culcam cu grija „puiul” cu trup din panza si maini de cauciuc, cand vorbeam in soapta cu ai mei ca sa nu-l trezesc sau cand il scoteam la plimbare, fara sa-mi incap in piele de bucurie ca am „odrasla”.

Iar astazi, cand unele colege de varsta mea isi plimba puiul in pantec sau in carut, eu zambesc fiecarui copil de pe strada, eu ma opresc pentru cateva clipe in dreptul oricaror manute firave intinse spre mine.
Stiu ca incununarea acestor simtaminte va fi in momentul in care voi putea strange in brate, cu adevarat, copilul meu.
Uneori ma framanta intrebari puerile: cum voi sti cand e momentul bun ca el sa apara, cum voi sti ce tata ar fi potrivit pentru el?
Un singur lucru mi-e clar: voi fi o mama buna. Simt asta.

Exista femei care nu au avut niciodata acest feeling, ma gandesc. Probabil sunt cele care isi parasesc in maternitate copiii, nedoriti in viata prea plina a unei egocentriste. Copii sanatosi, copii veseli si rumeni, dar fara mama.
Stiu o persoana draga mie care are o fetita cu sindromul Down. As vrea sa vedeti ochii acestei mame, care in fiecare zi imi povesteste ce a mai facut „minunea ei”. Cum ii recita franturi de poezii, cum danseaza, cum gateste in mica ei bucatarie improvizata, cum ii spune inainte de culcare „Te iubesc, mami!”.

A fi mama e, pentru mine, cea mai mare implinire din lumea asta, mai presus de diplome, avansari in functie sau mariri de salariu.
A fi MAMA este un dar. Un dar de sus.