Amfitrion cald

Îmi vine câteodată să urc la volanul maşinii mele, să-mi pun ochelarii fumurii pe nas şi să dau muzica tare. Să conduc apoi fără ţintă, vântul să-mi îngâne părul, iar eu să ies de pe autostradă şi să apuc pe un drum prăfuit de ţară.
Să opresc la întâmplare, în dreptul unui lan de grâu auriu şi să-mi arunc sandalele, ca să pot alerga în voie printre spice, numai în rochia mea galbenă.
Soarele să-mi gâdile obrajii tuciurii, galbenul nesfârşit al grâului şi al rochiei să-mi ocupe privirea, macii roşii să-mi plângă la picioare cu seminţe mărunte.
Să mă ascund între holde înveselite şi să ascult vara.
Mirosul de iarbă să-mi inunde trupul şi să-l port cu mine în aerul închis al oraşului.
Aş putea să-mi iau de acolo liniştea...
Ştie cineva un lan de grâu ospitalier?

Proști, da' mulți sau mulți, da' proști?

Sufar de imbecilofobie. Cand vad un prost in fata mea, imi vine sa-mi iau campii. N-am de mult afectiunea asta. Da' ma bucur ca o am, sincer.
Era buna zicala aia: "Cu prostul sa nu te pui, c-are mintea odihnita." Eh, eu una m-am pus cu prostu'. M-am lansat in discutii cu prosti sau proaste, am incercat sa le explic la nesfarsit niste lucruri foarte simple de altfel, dar pe care prostu', ca d-aia ii spune prost, nu le poate pricepe cu mintea lui proasta.
"Uite, cioara este neagra!"
"A, pai cioara nu e neagra!"
"Tu esti prost? nu vezi ca e neagra?"
"Nu, n-are cum."
"Pai tu n-o vezi?"
"Nici n-are rost sa ma uit, cioara nu e neagra, atat iti spun."
Ma-ntreb care dintre noi a fost cu adevarat prostul. Ala prost care o facea pe desteptul sau desteptul ala care parea acum un prost?

Cel mai greu lucru de pe lumea asta este sa te inhami la explicatii cu un prost. Sa ai o disputa cu el, sa-i combati prostia, sa crezi ca mai poate fi salvat. Da' prostu' isi sustine ideea, prostu' vine cu multe argumente proaste si crede ca el are dreptate intotdeauna. Prostu' crede ca poate lua nucile cu furca si incearca treaba asta de o suta de ori, plin de ambitie prosteasca. Si dup-aia conchide ca ala care a inventat furca a fost idiot.
Atat de des am intalnit prosti, atat de mult am incercat sa caut cuvinte potrivite (saracu' Arghezi!) ca sa conving imbecilul ca se insala, incat am obosit.
Si-acum, cand intalnesc prostu', stau deoparte. Imi odihnesc si eu mintea, imi rezerv energia pentru discutii cu oameni mai scuturati de soarta.
Ca iti dai seama, inca de la prima intalnire, c-ai de-a face cu un prost. Si e mai bine sa te retragi frumos, sa vorbesti despre vreme (asta daca trebuie neaparat sa intretii o conversatie cu el) si dup-aia sa dispari in ceata, ca sa nu mai dai ochii cu specimenul.

Doamne, apara si pazeste!

Stare

„ ...Când eşti trist de tot, îţi vine să dormi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale... Da. Îţi vine să dormi când eşti trist. Şi să uiţi...Dar când te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou!...

...De ce cădeau frunzele?... Fiindcă venise toamna...Frunzele erau moarte?...Nu. Frunzele cădeau şi mureau jos, pe pământ, fiindcă venise toamna... Toamna...
Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?... Dacă venise toamna!... Ce să mai facă ele pe crengi!...
Când vine toamna păsările pleacă şi frunzele cad...
Dacă as fi fost o frunză pe creanga nucului, şi ar fi venit toamna, ce-as fi făcut?... toate frunzele din jurul meu ar fi căzut, şi eu as fi rămas din ce în ce mai singur – aşa cum eram acum...Da. Şi m-as fi aruncat de pe creangă... şi m-ar fi luat vântul, şi m-ar fi amestecat cu celelalte frunze, şi cine ştie unde m-ar fi azvârlit...şi nimeni-nimeni n-ar mai fi ştiut de mine... "

(Dupa I. T.)

Walking in my shoes

Ti s-a intamplat vreodata sa te indragostesti de o pereche de pantofi?
Sa treci fugitiv intr-o dimineata prin fata unei vitrine, sa fii in tenisii tai turquoise si cu esarfa aruncata pe-un umar, iar in graba ta sa ramai atintit pentru cateva clipe in fata unei perechi de pantofi?
Sa uiti unde te duceai grabita si sa nu-ti pese daca intarzii, sa stai proptita in fata vitrinei si sa-ti fie drag ce vezi? Nu stiu... sa ai impresia ca in perechea aceea creatorul ei a pus de toate: talent, imaginatie, rafinament, daruire - ca le-a materializat si ti le-a trimis tie in dar, intr-o colectie "unicat".
Stii bine ca n-ai rezistat doar sa-i privesti. Ai intrat cu gand sa-i pipai, sa le-analizezi tiparul, brandul, materialul, catarama, tocul. I-ai pus in picioare si atunci ai stiut ca pantofii aceia trebuie sa fie ai tai. Ai aflat cat costa si ti-a parut rau ca nu-i poti cumpara chiar atunci. Pe de alta parte, a incoltit in tine speranta ca "daca e sa fie ai tai" vor fi, pentru ca nu se vor potrivi altcuiva, indiferent cate femei i-ar proba entuziasmate.
Si au urmat multe zile in care ai trecut ca trista in fiecare dimineata prin fata vitrinei, ai admirat pantofii aia si-ai asteptat impacienta ziua de salariu.

... si-ntr-o zi, te-ai trezit ca-ti bate la usa cea mai buna prietena, c-un zambet larg pe chip si cu pantofii TAI in picioare. Da, pantofii aia despre care ea a spus: "Nu-mi plac deloc! ce culoare dubioasa au, ce toc urat! si mai sunt si scumpi. Nu i-as purta in viata mea!"
Ciudat... simteai ca a incaltat pantofii tai, fara niciun drept.

Ce ai mai fi putut face acum, cand ai realizat ca omul ala nu ti-a fost de fapt prieten niciodata, ca are un caracter mizerabil si ca nu merita sa-i mai deschizi usa in viata ta?
Ti-ai luat resemnata tenisii aruncati sub pat si ai jurat sa nu te mai opresti altadata din drum, in fata unei vitrine amarate...

Început de letargie

Sambata, ora 10. Cinci ore dormite, ochi injectati.
Ca un zombi pana la banca, alimentare card.
Zece scaune incomode, in fata ta – o tinerica ostenita si condamnata a munci in weekend. Iti iei bon cu numar de ordine: 134. Arunci un ochi la panou, numarul 120. Merge. Aproximezi vreo doua ore de asteptare. Iti iei pozitia obositului pe un scaun si te gandesti cum ai putea sa iti ocupi timpul. Stii ca o sa te plictisesti oricum. Scoti telefonul, butonezi prin mesaje, le mai stergi p-alea vechi si uitate, te duci pe photos, le stergi p-alea cu fostul. Muzica n-ai cum sa asculti. Ok.
Iti vine ideea salvatoare: hai sa trimit mesaje! O prietena se gandeste sa-ti raspunda, e plecata pe nu stiu unde, nu poate vorbi. Trist. Mai arunci un ochi la panou: 120. Tragi aer in piept.

A trecut un sfert de ora cat o luna, iti dai seama ca telefonul nu mai prezinta interes, il bagi in buzunar.
Simti doi ochi in spate care te-au urmarit pe tot parcursul schimbului de mesaje, te-ntorci si vezi un mițos in slapi. Daca nu stiai de unde vine mirosul de primavara tarzie, ai aflat acum. Arunci un zambet mefistofelic si te-ntorci la banca ta. E ca la scoala: banci orientate spre catedra, plictis, o tanti nervoasa la pupitru, la care inevitabil vei ajunge intr-un tarziu. Mai lipseste sa te strige dupa nume, sa te scoata in fata si sa te puna sa rezolvi o matrice. Te-ncearca o emotie si zici: “Bah, nu mi-a placut matematica! Daca ma pica asta?” Spui in gand “Tatal nostru”.
Pe scaunul din fata, un tanar cu calvitie, verigheta ruginita si privire pierduta. Trist, again. Arunci iar ochii la panou: 125. Hai ca merge treaba!
Dreapta - o batranica in capot cu flori de camp, decolorate si alea, pantofi scorojiti si revista “Femeia de azi” in brate. Articol: “ Ciorba de potroace”. Nu ti-e foame deloc.

Iti suna in timpane un hââârrrr deranjant si il identifici ca venind din stanga ta. Da, el este impostorul – trecut de 60 de ani, par alb, camasa in carouri, ochelari pe nas. Somnul de dimineata, se intelege. Il invidiezi. Ai pune si tu capul pe umarul lui, ca sa visezi frumos macar, ca de urat esti satul. Te scuturi, te dezmeticesti si arunci iar ochiul la panoul fermecat: 129. Te imbarbatezi, a trecut doar o ora.
Ce inseamna, in fond, o ora pe un scaun? Iti pui intrebarea asta si decizi ca fundul tau iti cere sa dai o raita prin incapere. Pliantele de la banca sunt asa de interesante: credite de nevoi personale, ia-ti o masina, hai la cumparaturi, du-te acasa si dormi.
Uite si raza de soare! Majorat, margele roz, tenisi roz, breton, ranjet tamp. Ce frumoasa-i viata dimineata! Asteptarea e mai nasoala.
Socializezi cu un domn, iti povesteste despre copiii din America, casele lor cu etaj si excursiile in insule.

Batranelul somnoros s-a trezit si acum te trage de maneca insistent. Nu-ntelegi ce zice si ridici infumurat spranceana. Ala mormaie in continuare si deslusesti cu greu cuvantul “ordine”. Ding! Panoul arata 134.
Iti dai seama ca tu esti strigat la tabla. Te duci cu avant, schimbi doua vorbe cu tanara de la ghiseu, te-ntreaba daca esti casatorit. Iti trece fugitiv prin fata ochilor cautatura tulbure a tanarului din spate. “Nu, din fericire.” Arunci un suras tragicomic. Gata.
Trebuie sa te desprinzi de proaspetii colegi. Parca nici somn nu-ti mai este. Le urezi o zi placuta si iti misti talpile spre usa.

Zau ca-ncepuse sa-ti placa dimineata asta!

Selam!

Spunem de multe ori “la revedere” sau “buna” unui cunoscut, e firesc. Spunem, la fel de des poate, “O seara buna!” atunci cand ne despartim de cineva, pentru ca fiecare sa o ia pe drumul lui “de seara”, sa si-o petreaca asa cum crede de cuviinta, dupa bunul plac.
Ma-ntreb ce inseamna in acceptiunea fiecaruia dintre noi “o seara buna”, daca ne trece ceva prin minte atunci cand rostim “urarea” asta sau daca o spunem asa, ca pe un cliseu prafuit.
Pentru unii poate ca o seara buna e aceea in care petreci pana dimineata cu prietenii la barfe sau in club, poate ca merita adjectivul “buna” seara in care lenevesti alaturi de iubit si-adormi in bratele lui sau poate seara in care nu-ti doresti decat sa fii singur cu gandurile tale ca sa le poti aseza.

Imi vine sa ascult Coldplay si sa citesc romanul uitat pe noptiera.

La nature a changé de couleurs

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai să te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o să se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mă apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.

("Emotie de toamnă" - Nichita Stanescu)