Început de letargie

Sambata, ora 10. Cinci ore dormite, ochi injectati.
Ca un zombi pana la banca, alimentare card.
Zece scaune incomode, in fata ta – o tinerica ostenita si condamnata a munci in weekend. Iti iei bon cu numar de ordine: 134. Arunci un ochi la panou, numarul 120. Merge. Aproximezi vreo doua ore de asteptare. Iti iei pozitia obositului pe un scaun si te gandesti cum ai putea sa iti ocupi timpul. Stii ca o sa te plictisesti oricum. Scoti telefonul, butonezi prin mesaje, le mai stergi p-alea vechi si uitate, te duci pe photos, le stergi p-alea cu fostul. Muzica n-ai cum sa asculti. Ok.
Iti vine ideea salvatoare: hai sa trimit mesaje! O prietena se gandeste sa-ti raspunda, e plecata pe nu stiu unde, nu poate vorbi. Trist. Mai arunci un ochi la panou: 120. Tragi aer in piept.

A trecut un sfert de ora cat o luna, iti dai seama ca telefonul nu mai prezinta interes, il bagi in buzunar.
Simti doi ochi in spate care te-au urmarit pe tot parcursul schimbului de mesaje, te-ntorci si vezi un mițos in slapi. Daca nu stiai de unde vine mirosul de primavara tarzie, ai aflat acum. Arunci un zambet mefistofelic si te-ntorci la banca ta. E ca la scoala: banci orientate spre catedra, plictis, o tanti nervoasa la pupitru, la care inevitabil vei ajunge intr-un tarziu. Mai lipseste sa te strige dupa nume, sa te scoata in fata si sa te puna sa rezolvi o matrice. Te-ncearca o emotie si zici: “Bah, nu mi-a placut matematica! Daca ma pica asta?” Spui in gand “Tatal nostru”.
Pe scaunul din fata, un tanar cu calvitie, verigheta ruginita si privire pierduta. Trist, again. Arunci iar ochii la panou: 125. Hai ca merge treaba!
Dreapta - o batranica in capot cu flori de camp, decolorate si alea, pantofi scorojiti si revista “Femeia de azi” in brate. Articol: “ Ciorba de potroace”. Nu ti-e foame deloc.

Iti suna in timpane un hââârrrr deranjant si il identifici ca venind din stanga ta. Da, el este impostorul – trecut de 60 de ani, par alb, camasa in carouri, ochelari pe nas. Somnul de dimineata, se intelege. Il invidiezi. Ai pune si tu capul pe umarul lui, ca sa visezi frumos macar, ca de urat esti satul. Te scuturi, te dezmeticesti si arunci iar ochiul la panoul fermecat: 129. Te imbarbatezi, a trecut doar o ora.
Ce inseamna, in fond, o ora pe un scaun? Iti pui intrebarea asta si decizi ca fundul tau iti cere sa dai o raita prin incapere. Pliantele de la banca sunt asa de interesante: credite de nevoi personale, ia-ti o masina, hai la cumparaturi, du-te acasa si dormi.
Uite si raza de soare! Majorat, margele roz, tenisi roz, breton, ranjet tamp. Ce frumoasa-i viata dimineata! Asteptarea e mai nasoala.
Socializezi cu un domn, iti povesteste despre copiii din America, casele lor cu etaj si excursiile in insule.

Batranelul somnoros s-a trezit si acum te trage de maneca insistent. Nu-ntelegi ce zice si ridici infumurat spranceana. Ala mormaie in continuare si deslusesti cu greu cuvantul “ordine”. Ding! Panoul arata 134.
Iti dai seama ca tu esti strigat la tabla. Te duci cu avant, schimbi doua vorbe cu tanara de la ghiseu, te-ntreaba daca esti casatorit. Iti trece fugitiv prin fata ochilor cautatura tulbure a tanarului din spate. “Nu, din fericire.” Arunci un suras tragicomic. Gata.
Trebuie sa te desprinzi de proaspetii colegi. Parca nici somn nu-ti mai este. Le urezi o zi placuta si iti misti talpile spre usa.

Zau ca-ncepuse sa-ti placa dimineata asta!