Dragul meu oraș bufnit

În perioada aceasta a anului mi-e atât de scârbă de orașul meu natal încât îmi vine să-mi iau câmpii, să m-ascund într-o grotă și să mă hrănesc cu buruieni o perioadă, măcar până revine totul la normal.
Locuitorii acestui oraș amărât de provincie o iau razna trei zile pe an.
Satul ăsta e împânzit încă de săptămâna trecută cu tot felul de tarabe colorate, cutii din lemn cu ușițe de după care mijesc fețe diforme, indivizi care zornăie din zornăitoare fosforescente, secui care vând colaci secuiești, clovni care vând giumbușlucuri, gospodine care vând mici, bețivi care vând țuică, panouri electorale care vând minciuni.
Și peste toate, edilii care vând iluzia unor ”sărbători ale orașului”.
Mi-e jenă, zău.

Introspecție

M-am întâlnit cu mine într-o după-amiază de noiembrie, cu frunze arămii la fereastră. M-am întrebat ce caut și m-am privit cu ochii unui cunoscut.
Mă știam de undeva, poate că trecusem grăbită pe lângă mine, fără să mă opresc.

”C-un zâmbet îndrăzneț privesc în mine
și inima
mi-o prind în mână. Tremurând
îmi strâng comoara la ureche și ascult.” (L. Blaga)

Într-un sfert de secol:

”Am învățat că poți continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poți.

Am învățat că eroi sunt cei care fac ce trebuie,
când trebuie,
Indiferent de consecințe.

Am învățat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu știu s-o arate.
Am învățat că atunci când sunt suparat am DREPTUL să
fiu supărat,
Dar nu am dreptul să fiu și rău.

Am învățat că prietenia adevarată continuă să existe
chiar și la distanță,
Iar asta este valabil și pentru iubirea adevarată.
Am învățat că, dacă cineva nu te iubește cum ai vrea tu,
Nu înseamnă că nu te iubește din tot sufletul.
Am învățat că indiferent cât de bun îți este un
prieten,
Oricum te va răni din când în când,
Iar tu trebuie să-l ierți pentru asta.

Am învățat că nu este întotdeauna de ajuns să fii
iertat de alții,
Câteodată trebuie să înveți să te ierți pe tine
însuți.

Am învățat că trecutul și circumstanțele ți-ar putea
influența personalitatea,
Dar că TU ești responsabil pentru ceea ce devii

Am învățat că uneori trebuie să pui persoana pe
primul loc
Și nu faptele sale.

Am învățat că doi oameni pot privi același lucru
Și pot vedea ceva total diferit,
Am învățat că indiferent de consecințe
Cei care sunt cinstiți cu ei înșiși ajung mai
departe în viață.

Am învățat că viața îți poate fi schimbată în câteva
ore
De către oameni care nici nu te cunosc.
Am învățat că și atunci când crezi că nu mai ai
nimic de dat
Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l
ajuta.

Am învățat că scrisul
Ca și vorbitul
Pot liniști durerile sufletești.

Am învățat că este prea greu să-ți dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni
oamenii și a-ți susține părerile.”


Sunt doar câteva dintre lucrurile pe care Ocatvian Paler le-a învățat într-o viață întreagă.
Eu încă mai învăț...

”Cu pumnii strânși, tăcem din gură”

Pornim de la ipoteza conform căreia îți place foarte mult ceea ce faci, ești fericit dimineața și fâlfâi mulțumit diplomatul în drum spre serviciu.
Mult timp nici nu te-ai gândit la bani, nu ți-a păsat ce mormăie contabila la sfârșit de lună când îți întindea fluturașul cu salariul. Tu-ți făceai treaba, trăgeai ca la jug, de dragul vocației.
Dar uite că într-o zi s-au schimbat datele problemei: ești nevoit să vii la serviciu fără să fii plătit.
Hopaaa-Penelopa, aș zice eu - aflată, după cum se subînțelege, în situația de mai sus.
Măi, anapoda lucru ș-aista! parcă mi-a scăzut elanul. Mi-a fugit prin vine dăruirea pentru meserie și-mi vine să-i fac vânt de tot diplomatului.
Ce spuneați, doamna contabilă?

De ce ne obligă gibonii de sus să muncim pe plantație, să ne bată astrul zilei în creștet, să ne belim genunchii și apoi să primim un veri nais marșacasă inourface?
Vreau să stau pe canapea, să privesc țintă lustra și să nu mă plătească pentru asta.
Să-mi spună aștia că nu fac nimic și chiar să nu fac. Așadar, să nu iau salariu.
Dar nu mă-ndur să las totul de izbeliște, așa că îmi înăbuș revolta ca molâul ăla cu pruna în gât.

Concluzia? Voi merge la serviciu, voi munci cu spor, fără drag și fără remunerație.

De l'art avant toute chose

Cine stabilește cum ESTE NORMAL să te îmbraci când mergi la un spectacol? Există un cod al vestimentației pentru serile petrecute la teatru, păstrat de-a lungul deceniilor?
Aseară am văzut cu ochii mei două lumi.
Am fost la teatru. Lângă casa de bilete și pe scări - îmbulzeală de tineri cu majoratul în buzunare, rătăcind într-o mișcare browniană de neînțeles. Păr rasta, piercinguri, bascheți cu șireturi atârnânde, blugi-piese-de-muzeu, genți de poștaș până la genunchi. Rumoare.
La polul celălalt, deoparte, cupluri de bătrânei emotivi. Aș face o gravă discriminare dacă nu le-aș acorda și lor câteva rânduri. Așadar - sărmăluțe, chică unsă, costum la dungă, deux-pieces-uri cuminți, geantă de lac.

Dar știți ce mi-a plăcut cel mai mult? Faptul că toți oamenii de acolo aveau ACEEAȘI licărire în ochi înainte de spectacol. Faptul că la sfârșit toți au aplaudat LA FEL actorii, surâzând.

Avem o punte între noi: arta.

Torționarul vitezoman

Astăzi am fost condamnată să am urechile împunse de sunete nemiloase. Ce înseamnă să stai jumătate de oră cu refrene de genul cica cica cichi cea, ești gagica mea sau am gagică de liceu și ce norocos sunt eu, e lesne de ghicit, asta dacă îți imaginezi cam ce simțeau sărmanii de prin epoca medievală când erau supuși la tot felul de torturi.
Vorba din bătrâni Clientul nostru, stăpânul nostru. este expirată de mult.
El este șoferul angajat la un patron burtos și afumat, eu sunt boul care plătește ca să fie dus acasă. Eu sunt clientul, right? Adică, altfel spus, eu sunt stăpânul, sau... ar trebui să fiu. Adică, aș putea măcar să aleg ce să ascult în drum spre casă. Uite, de exemplu, astăzi aveam chef să ascult motorul, să ascult bârfa vecinului din spate, să-mi ascult respirația.
Nu, n-a mers așa. Mașina a bubuit în adevăratul sens al cuvântului pe ritmurile de care mi-e rușine să mai amintesc, mi-am dorit mai mult decât niciodată să am ipodul meu ticsit cu trance, ca să-mi salvez urechile.
Păi șoferul ăsta avea aura unui pater familas, cu ius vitae necisque în torpedou, iar în dreapta lui trona o mater familias brunetă, cu cercei împletiți și geacă aurie. Mașina era plină de sclavi, siliți a se supune stăpânului.
Am avut o senzație deja-vu . Am părăsit apoi fericită camera torturii și m-a trecut așa un feeling vindicativ prin toți rărunchii: „Ia să mă semnez eu cu cheia pe aripa dreaptă!„