Într-o zi m-a întrebat cineva ce cred despre emoții.
M-au cuprins atunci emoțiile pentru că întrebarea venea de la cineva special. N-am știut ce să-i răspund. Uneori, de la a avea emoții până la a trece drept nătâng nu-i decât un pas.
Am zis într-o doară că emoțiile din viața mea sunt de cele mai multe ori superficiale.
S-a mirat. A vrut să știe dacă am fost pe vreun stadion plin vreodată.
Există emoții de intensități diferite? emoțiile se împart în emoții profunde și emoții de suprafață? Am putea avea un carnețel cu două file în care să notăm fiecare emoție pe fila ei, ca să nu le-ncurcăm. Emoțiile din prima zi de școală, emoția primului sărut, emoția întâlnirii cu cineva important, emoția nașterii primului copil. Astea toate ar merge la prima categorie.
Urmează emoțiile ”ușoare”, emoții când aștepți un telefon, emoții când dai un telefon, emoții când afli rezultatul unui examen picat.
De câte ori oare n-am avut emoții care s-au dovedit a fi în van mai târziu... emoții după care mi-a părut rău. Am regretat că mi-am pus trăirile la treabă, că mi-a fost răscolit sufletul, fie și pentru o clipă.
DAR, dincolo de toate astea, emoțiile te fac mai frumos. Îți dau soare-n priviri și-l lasă pe celălalt să pătrundă, măcar temporar, în lumea ta interioară.
duminică, 24 ianuarie 2010
duminică, 10 ianuarie 2010
One stupid woman
Am mai spus că urăsc prostia. Prostia crasă, născută din lipsa celor șapte ani de-acasă sau din lipsa cărților în bibliotecă, din frustrări adânci sau din toate astea la un loc.
Când prostul ajunge să-ți ordone, să te controleze și să-ți ceară socoteală, îmi vine sa vomit.
Zilele trecute am cunoscut un reprezentant al acestei categorii.
Nu se poate să intri într-o încăpere plină cu oameni și să nu îi saluți. Nu se poate să n-ai habar a încropi două rânduri scrise corect în limba română, dar să te crezi superior. Nu se poate să pui la colț un om cu câteva zeci de ani în plus și să n-ai nicio remușcare. Nu se poate să iei în râs oameni cu un IQ vădit superior ție.
Ba se poate, ce tot zic eu aici, ba se poate! Dacă ești PROST, se prea poate.
Când prostul ajunge să-ți ordone, să te controleze și să-ți ceară socoteală, îmi vine sa vomit.
Zilele trecute am cunoscut un reprezentant al acestei categorii.
Nu se poate să intri într-o încăpere plină cu oameni și să nu îi saluți. Nu se poate să n-ai habar a încropi două rânduri scrise corect în limba română, dar să te crezi superior. Nu se poate să pui la colț un om cu câteva zeci de ani în plus și să n-ai nicio remușcare. Nu se poate să iei în râs oameni cu un IQ vădit superior ție.
Ba se poate, ce tot zic eu aici, ba se poate! Dacă ești PROST, se prea poate.
duminică, 27 decembrie 2009
Feliz Navidad?
Ce-am făcut de două săptămâni încoace?
Am văzut cum ninge liniștit cu fulgi mari, am văzut documentare despre perioada comunistă, m-am uitat la filme inspirate din perioada 89, am văzut iar cum ninge și m-am enervat că nu se putea circula de nicioculoare.
Am stat cu drag la o vorbă cu ai mei prieteni, nu ne-am făcut cadouri, n-am băut vin fiert și nici n-am plecat la munte.
Ăsta-i Crăciun de om bătrân.
Am văzut cum ninge liniștit cu fulgi mari, am văzut documentare despre perioada comunistă, m-am uitat la filme inspirate din perioada 89, am văzut iar cum ninge și m-am enervat că nu se putea circula de nicioculoare.
Am stat cu drag la o vorbă cu ai mei prieteni, nu ne-am făcut cadouri, n-am băut vin fiert și nici n-am plecat la munte.
Ăsta-i Crăciun de om bătrân.
duminică, 13 decembrie 2009
Kiss from a rose
Astăzi mi-a fost dat să văd altă trăsnaie: flori naturale care aveau imprimată pe câte-o petală o fotografie. Adică, în ce hal am ajuns de kitsch-oși încât să murdărim frumusețea unei flori smulse din pământ cu un tuș negru otrăvitor ochiului uman?
Inovația asta o să prindă, așa simt, în curând n-o să mai poți cumpăra o floare fără să nu te întrebe vânzătoarea: ”Bun, doriți trandafiri albi, dar cum să fie: trandafiri cu Mihăiță, trandafiri cu Maria Dragomiroiu, trandafiri cu Jean de la Craiova?”
Ne-am cosmetizat până la limita neînțelesului, am băgat coloranți în sucuri, E-uri în mâncare, îngrășăminte dubioase în plante (macar arătau natural!) și acum de ce să nu le și ștanțăm pe cele din urmă cu vreun chip nemuritor?
Mie personal, dacă ar îndrăzni să-mi aducă vreun flăcău trandahiri cu poza mea pe vreo petală sau și mai rău, cu poza lui, jur că l-aș pune să înghită spinii direct cu tulpină!
Inovația asta o să prindă, așa simt, în curând n-o să mai poți cumpăra o floare fără să nu te întrebe vânzătoarea: ”Bun, doriți trandafiri albi, dar cum să fie: trandafiri cu Mihăiță, trandafiri cu Maria Dragomiroiu, trandafiri cu Jean de la Craiova?”
Ne-am cosmetizat până la limita neînțelesului, am băgat coloranți în sucuri, E-uri în mâncare, îngrășăminte dubioase în plante (macar arătau natural!) și acum de ce să nu le și ștanțăm pe cele din urmă cu vreun chip nemuritor?
Mie personal, dacă ar îndrăzni să-mi aducă vreun flăcău trandahiri cu poza mea pe vreo petală sau și mai rău, cu poza lui, jur că l-aș pune să înghită spinii direct cu tulpină!
sâmbătă, 5 decembrie 2009
Leidi CaCo
Doamna Columbeanu,
Vă mulțumesc pentru anii aceștia în care m-ați răsfățat cu tot ce mi-a dorit inima atunci când veneați pe la noi. Îmi place mult când mă urcați în magaoaia aceea pe patru roți și mă lăsați o zi întreagă să ma distrez la salonul de coafură. Acolo sunt mai multe tanti drăguțe care vă pupă în fund și se simt nevoite să mă pupe și pe mine, dacă vor într-adevăr un bacșiș gras. Asta-mi place teribil! Dar cel mai tare mă încântă tânărul cu foarfeca la brâu, cu un genial accent italienesc. El cântă și dansează cu mine, facem împreună morișca și ne jucăm de-a plăcintele, iar dumneavoastră stați tolănită pe-un scaun moale, în timp ce o doamnă vă piaptănă cu migală.
Mi se pare că nu aveți răbdare cu mine, dar eu vă înțeleg: manichiura aceea nu poate fi întreținută ușor. Știu că sunteți o semi-femeie ocupată, prezentările de modă și apariția prin emisiuni vă ocupă tot timpul.
Oricum, sunteți drăguță.
Ce vroiam de fapt să vă spun: am acasă un nene cărunt care vă așteaptă mereu cu interes.
Cu drag,
Irina.
Vă mulțumesc pentru anii aceștia în care m-ați răsfățat cu tot ce mi-a dorit inima atunci când veneați pe la noi. Îmi place mult când mă urcați în magaoaia aceea pe patru roți și mă lăsați o zi întreagă să ma distrez la salonul de coafură. Acolo sunt mai multe tanti drăguțe care vă pupă în fund și se simt nevoite să mă pupe și pe mine, dacă vor într-adevăr un bacșiș gras. Asta-mi place teribil! Dar cel mai tare mă încântă tânărul cu foarfeca la brâu, cu un genial accent italienesc. El cântă și dansează cu mine, facem împreună morișca și ne jucăm de-a plăcintele, iar dumneavoastră stați tolănită pe-un scaun moale, în timp ce o doamnă vă piaptănă cu migală.
Mi se pare că nu aveți răbdare cu mine, dar eu vă înțeleg: manichiura aceea nu poate fi întreținută ușor. Știu că sunteți o semi-femeie ocupată, prezentările de modă și apariția prin emisiuni vă ocupă tot timpul.
Oricum, sunteți drăguță.
Ce vroiam de fapt să vă spun: am acasă un nene cărunt care vă așteaptă mereu cu interes.
Cu drag,
Irina.
miercuri, 2 decembrie 2009
December Fools'Day
- Alo, domnișoara XY (adică eu)?
- Da, spuneți, cu ce vă pot ajuta?
- Aaa... (urmează o voce acuzatoare) Am înțeles că luați șpagă. Ce aveți de spus despre asta? Vi se pare normal să ”practicați” așa ceva în meseria dumneavoastră?
- ?!
(și-aici au început să mi se deruleze pe dinaintea ochilor toate scenele cu mine în câmpul muncii, toți anii ăștia în care am lucrat cu oamenii, chipuri vesele și antipatice, sacoșe goale și voci tremurânde)
Nu-mi aminteam să fi luat vreun ou, vreun calup de branză sau vreo ceafă de porc în gentuța mea, de bani ce să mai vorbim... Ciudat, îmi zic, n-am luat șpagă și totuși mi-a tremurat inima. C-așa suntem noi învățați, când ni se aruncă rapid în meclă vreo acuză să ne gândim de două ori înainte de a nega. Tocmai prin asta părem vinovați.
”- Domnule B, ați lovit acest copil?
- A, nu știu, nu-mi amintesc, o să revin cu un comunicat.”
Nu, acum pe bune: nu-mi aminteam clipa în care să fi scris promovat în schimbul unei găini dolofane.
- Hâ?
- Hai du-te-ncolo, ți-a cam țâțâit fundu', a?
Și apoi râsete în difuzor.
Lasă, Gogule, și când ți-oi face-o eu ai să zici aman, puiule! când îi scăpa de mâna mea.
- Da, spuneți, cu ce vă pot ajuta?
- Aaa... (urmează o voce acuzatoare) Am înțeles că luați șpagă. Ce aveți de spus despre asta? Vi se pare normal să ”practicați” așa ceva în meseria dumneavoastră?
- ?!
(și-aici au început să mi se deruleze pe dinaintea ochilor toate scenele cu mine în câmpul muncii, toți anii ăștia în care am lucrat cu oamenii, chipuri vesele și antipatice, sacoșe goale și voci tremurânde)
Nu-mi aminteam să fi luat vreun ou, vreun calup de branză sau vreo ceafă de porc în gentuța mea, de bani ce să mai vorbim... Ciudat, îmi zic, n-am luat șpagă și totuși mi-a tremurat inima. C-așa suntem noi învățați, când ni se aruncă rapid în meclă vreo acuză să ne gândim de două ori înainte de a nega. Tocmai prin asta părem vinovați.
”- Domnule B, ați lovit acest copil?
- A, nu știu, nu-mi amintesc, o să revin cu un comunicat.”
Nu, acum pe bune: nu-mi aminteam clipa în care să fi scris promovat în schimbul unei găini dolofane.
- Hâ?
- Hai du-te-ncolo, ți-a cam țâțâit fundu', a?
Și apoi râsete în difuzor.
Lasă, Gogule, și când ți-oi face-o eu ai să zici aman, puiule! când îi scăpa de mâna mea.
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
Dragul meu oraș bufnit
În perioada aceasta a anului mi-e atât de scârbă de orașul meu natal încât îmi vine să-mi iau câmpii, să m-ascund într-o grotă și să mă hrănesc cu buruieni o perioadă, măcar până revine totul la normal.
Locuitorii acestui oraș amărât de provincie o iau razna trei zile pe an.
Satul ăsta e împânzit încă de săptămâna trecută cu tot felul de tarabe colorate, cutii din lemn cu ușițe de după care mijesc fețe diforme, indivizi care zornăie din zornăitoare fosforescente, secui care vând colaci secuiești, clovni care vând giumbușlucuri, gospodine care vând mici, bețivi care vând țuică, panouri electorale care vând minciuni.
Și peste toate, edilii care vând iluzia unor ”sărbători ale orașului”.
Mi-e jenă, zău.
Locuitorii acestui oraș amărât de provincie o iau razna trei zile pe an.
Satul ăsta e împânzit încă de săptămâna trecută cu tot felul de tarabe colorate, cutii din lemn cu ușițe de după care mijesc fețe diforme, indivizi care zornăie din zornăitoare fosforescente, secui care vând colaci secuiești, clovni care vând giumbușlucuri, gospodine care vând mici, bețivi care vând țuică, panouri electorale care vând minciuni.
Și peste toate, edilii care vând iluzia unor ”sărbători ale orașului”.
Mi-e jenă, zău.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
