România e frumos

Eu spuneam că-mi plac prinții. Și prințesele-s ok, dacă stau cuminți în cărțile lor cu povești și nu ies în cluburi cu sandale aurii.
Apropo de personaje de poveste, ieri am avut plăcerea de a-l vedea la tv pe al nostru prinț Paul al României, alături de preminunata lui consoartă, prințesa Lia (al României).
Ăștia doi au vreo 150 de ani la un loc și-au zămislit recent un prințișor. Doamna cu interviul le-a pus întrebări despre prima lor întâlnire, despre nuntă, despre cum se ceartă oamenii de neam mare. Într-un cuvânt, despre cât de albastră e viața oamenilor cu sânge albastru.
E musai să reproduc interviul:
- Când v-ați cunoscut?
Prințul de ROMÂNIA: - Eu a cunoscut pe prințesă acum șasesprezece ani.
- A fost dragoste la prima vedere?
Prința: - No, au fost respect mai întâi. Respectul pentru celălalt sunt important.
- Așadar, v-ați îndrăgostit în timp...
Prința: - Eventual.
- S-a întâmplat să vă certați vreodată?
La unison: - Neimportant. Ne împăcat forte repede.
- Cum vă simțiți în România?
Prința: - Când eu cunoscut prinț, el dorit venit România. Asta dorința la el. Eu zice: ”Unde este bărbatul meu, eu este mereu.”

Asta-i numai o frântură. Dialogul a fost lung și pe aceeași linie, ca să-ți faci idee despre cât de bine stăpânesc ei limba noastră.
Ce nu-nțeleg eu este de ce mama naibii oamenii ăștia își spun ”de România” când n-au avut nici măcar bunul simț să învețe gramatica limbii noastre. Adică, nu cred că era vreun mare efort să facă măcar câteva cursuri despre cum stă treaba cu a noastră conjugare a verbului și cum merge acordul prin limba română.
Dacă n-au avut acest bun simț, ar face bine să-l aibă măcar pentru a scoate din buletin adăugirea ”al României”.

E cert c-o las baltă pe-asta cu prinții și prințesele. Probabil zmeii sau balaurii sunt mai de Doamne-ajută.