Durere mare, monșer...

Domnul Goe este un specimen al acestor vremuri. Este odrasla ținută în puf încă de la vârste fragede, cu fusta mamei la îndemână ori de câte ori o situație simplă tinde să degenereze într-una care ar cere un bărbat ca s-o rezolve.
Am dat peste de-alde Goe tineri, sub vârsta majoratului, care primesc de la părinți tot ce le trebuie și mai ales ce nu le trebuie, pentru a avea o viață îndestulată. Copii ale căror teme de gramatică sunt făcute cu migală de mama, ființa cea mai dragă ce-i scuză atunci când ”puișorul” e copleșit de sarcini. Tot universul se înclină în fața acestor pui firavi, nimeni nu e îndeajuns de competent ca să-l instruiască pe simțitorul îmbrăcat în mariner sau în cavaler de roșiori. Și ”mititelul” are voie să facă tot ce-i trece prin cap, chiar dacă asta ar însemna să cheltuiasca într-o clipă bani buni pe nimicuri din plastic și cu baterii sau să vorbească urât cu orice ființă care nu poartă o aură ca a lui.

Am cunoscut, e drept, și domni Goe trecuți de 25 de ani, iar asta e partea cu adevărat tristă. E firesc și frumos să-ți iubești mama. Dacă însă după o vreme ai impresia că fără a o ține de mână nu reușești nimic în viața asta, atunci mă tem că ești condamnat a trăi într-un glob colorat. Un Goe matur (?!) al timpurilor noastre consideră că a face omletă e o treabă peste puterile sale, a avea un loc de muncă plătit decent e cu mult sub nivelul său de pregătire și a înnopta în cort e o adevărată expunere față în față cu doamna moarte.

Îmi place Caragiale, dar astfel de personagii n-aș primi în veci pe scena vieții mele, parol!