Rue des cascades

Nu știu dacă mai ții minte seara în care mi-ai apărut în priviri.
Aveam pianul vechi după mine, dar nu-mi cântase nimeni până atunci. Te-ai așezat nonșalat pe scaunul din fața lui și ți-ai lăsat degetele în voie pe clape, deși poate nici tu nu știai să cânți. N-am simțit nicio clipă că nu știi. Aveai atâta siguranță în mișcări!
Te-aș întreba cine te crezi de ți-ai permis să dai buzna la mine-n suflet încă din prima clipă, fără să mă întrebi dacă-i liber, fără să-ți pese cum mă voi descurca eu în furtuna asta de sunete calde.

...Cântă-mi! E atât de frumos să nu pot dormi pentru că tu-ți faci jocul la coardele mele sensibile.

Știi ceva? Rămâi... scaunul acela era pentru tine.

E frumos aicișea

Mi-am întrebat astăzi vecina dacă nu-i e frig în papucii de casă și mi-a răspuns: "nu, că e îmblăniți". Mi-a mai spus că are două fete, că e deștepte amândouă și că cică una vrea să se facă doctoră și cealaltă bancheră, dacă tot face împreună facultate.
M-am convins, oamenii ăștia e cultivați. Terenu-i fertil, doar că rădăcina le e putredă.
Oricum nu mai mă preocup de viața altora într-atât.
Decât de mine îmi pasă!

aia e

Ai idee cum e să-ți fie dor? Cum e să-ți zboare gândul la oameni și la locuri pe care le ai în suflet?
Să spui că te duci ”acasă” într-un loc despre care știi sigur că nu-i acasă, căci n-are nimic din tot ce-aduna în el cuvântul ăsta până la 25 de ani.
E ciudat să simți că aici e locul tău și totuși să ai inima în altă parte, la câteva sute de kilometri distanță.
E și mai ciudat să-ți fie dor s-auzi râsul celor cunoscuți.

”Știam eu că cel mai mult îmi place CIF!”

RETROspectivă

Am avut sunetele în urechi, fără căști ce-i drept, și-am adunat între degete fire de nisip, așa cum îmi propusesem.
De fiecare dată am avut lângă mine suflete cunoscute sufletului meu.
Vorbesc despre nebunia furtunii de vară în mijlocul căreia ne-am aruncat uneori cu tot cu sandalele cu toc, despre valurile sărate în iureșul cărora ne-am avântat îmbrăcați doar cu râsetele tinereții și despre serile de august în care ne-am certat cu Bachus, ținându-i piept până la ultimul strop.

Păstrez în mine încă pianul care-mi cântă în surdină.
Și zâmbesc a vară.

V.a.R.a asta

M-am certat cu soarele rănit între sălcii și am cules pești lucioși din ape tulburi. De câteva ori, nu fără nepăsare, am privit câmpiile de la geamul unui compartiment de tren.

Mâine o să-mi pun căștile pe urechi și-o să-mi afund tălpile în nisip.

România e frumos

Eu spuneam că-mi plac prinții. Și prințesele-s ok, dacă stau cuminți în cărțile lor cu povești și nu ies în cluburi cu sandale aurii.
Apropo de personaje de poveste, ieri am avut plăcerea de a-l vedea la tv pe al nostru prinț Paul al României, alături de preminunata lui consoartă, prințesa Lia (al României).
Ăștia doi au vreo 150 de ani la un loc și-au zămislit recent un prințișor. Doamna cu interviul le-a pus întrebări despre prima lor întâlnire, despre nuntă, despre cum se ceartă oamenii de neam mare. Într-un cuvânt, despre cât de albastră e viața oamenilor cu sânge albastru.
E musai să reproduc interviul:
- Când v-ați cunoscut?
Prințul de ROMÂNIA: - Eu a cunoscut pe prințesă acum șasesprezece ani.
- A fost dragoste la prima vedere?
Prința: - No, au fost respect mai întâi. Respectul pentru celălalt sunt important.
- Așadar, v-ați îndrăgostit în timp...
Prința: - Eventual.
- S-a întâmplat să vă certați vreodată?
La unison: - Neimportant. Ne împăcat forte repede.
- Cum vă simțiți în România?
Prința: - Când eu cunoscut prinț, el dorit venit România. Asta dorința la el. Eu zice: ”Unde este bărbatul meu, eu este mereu.”

Asta-i numai o frântură. Dialogul a fost lung și pe aceeași linie, ca să-ți faci idee despre cât de bine stăpânesc ei limba noastră.
Ce nu-nțeleg eu este de ce mama naibii oamenii ăștia își spun ”de România” când n-au avut nici măcar bunul simț să învețe gramatica limbii noastre. Adică, nu cred că era vreun mare efort să facă măcar câteva cursuri despre cum stă treaba cu a noastră conjugare a verbului și cum merge acordul prin limba română.
Dacă n-au avut acest bun simț, ar face bine să-l aibă măcar pentru a scoate din buletin adăugirea ”al României”.

E cert c-o las baltă pe-asta cu prinții și prințesele. Probabil zmeii sau balaurii sunt mai de Doamne-ajută.

Degringoladă iminentă

Câteodată visele mă obosesc. Melanj de figuri ciudate, discuții într-o engleză stricată, tramvaie care se perindă prin fața ochilor mei cu viteza unui intercity, telefoane de la oameni necunoscuți, escaladarea unui munte stâncos. Nu-i prea mult pentru câteva ore?
Visurile mele îmi plac mai mult, sunt mai pașnice.

Ieri am ucis o carte. Ea, pentru mine, a trăit numai trei zile.
A venit toamna.